Conf.dr. Danescu
Elena
Univ din Pitesti
1. Delimitări conceptuale în studiul
creativităţii. Creativitatea ca proces şi produs.Personalitatea creatoare
Creativitatea reprezintă un fenomen deosebit
de complex, fiind expresia organizării optime a unor factori de personalitate
diferiţi.Mult timp s-a considerat că actul creaţiei este o caracteristică a
unui număr restrâns de persoane.Creativitatea se dovedeşte a fi însă o
trăsătură general-umană,toţi oameni fiind creativi,într-o măsură mai mare sau
mai mică.Astfel, când rezolvăm o problemă într-o manieră inedită,când găsim o
utilitate unui obiect banal sau când inventăm ceva,este implicată
creativitatea.Desigur că la nivelul produselor creativităţii putem vorbi de
diferenţe cantitative şi calitative substanţiale între creaţia genială şi cea
cotidiană.Progresul culturii şi civilizaţiei depinde în mod fundamental de
procesul creator.
Termenul de creativitate(“creativity”) a
fost introdus de psihologul American G.W.Allport,în 1937 şi s-a impus,mai
apoi,în literatura de specialitate prin numeroasele studii şi lucrări care i-au
fost consacrate.În ceea ce priveşte o definiţie a conceptului de
creativitate,nu există un consens în această privinţă,datorită complexităţii
extraordinare a acestui fenomen şi a diversităţii domeniilor în care se
realizează creaţia.Prezentăm câteva accepţiuni ale conceptului de creativitate
în viziunea unor autori:
·
Creativitatea este o modalitate integrativă a
personalităţii umane care exprimă ansamblul de calităţi ce duc la generarea
noului,la originalitate.(G. Allport);
·
Creativiatea reprezintă un complex de
însiruiri şi aptitudini psihice care,în condiţii favorabile generează produse
noi şi de valoare pentru societate(Al.Roşca);
·
Creativitatea este facultatea
de a introduce în lume un lucru oarecare nou.(J. Moreno);
·
Creativitatea este forma superioară de manifestare
comportamentală a personalităţi creatoare,prin care se produce, în etape,un bun
cultural original,cu valoare predictivă pentru progresul social(A.Stoica);
·
Creativitatea este o
formaţiune hipercomplexă de personalitate şi de grup generatoare de valori(M.Roco).
·
Termenul de
creativitate este utilizat cu referire la trei aspecte:
·
creativitatea ca proces – această
abordare evidenţiază etapele actului de creaţie,prin care se elaborează un
produs(operă literară,ştinţiifică,de artă,o inovaţie tehnică,un aparat);
·
creativtatea ca produs – are în vedere
calitatea şi valoarea produsului obţinut în urma procesului de creaţie.Un
produs este creativ dacă este original,nou,adică nu este o simplă reproducere a
unor produse anterioare, ci implică combinaţii inedite între elemente,conexiuni
noi între acestea.Un produs creativ devine şi valoros dacă prin el se rezolvă o
problemă,dacă sporeşte adaptabilitatea la mediu a creatorului sau grupului său
dacă schimbă condiţiile existentenţei acestuia(Radu,I.,1991,coord.);
·
creativitatea ca expresie a personalităţii (personalitatea
creatoare) – se referă la capacitatea complexă a omului care face posibilă
opera creatoare.Printre trăsăturile personalitîţii creatoare se
remarcă:inteligenţa,aptitudinile speciale,imaginaţia creatoare,motivaţia
superioară, pasiunea pentru muncă,nonconformismul,receptivitatea fată de nou.
2.Natura şi structura actului creator: etape,tipuri,mecanisme,structură factorială
Actul sau procesul
creator presupune o anumită stadialitate.G.Wallas(1926) a propus o
paradigmă,conform căreia actul creaţiei ştiinţifice cuprinde patru faze sau
etape:
·
etapa de preparare – presupune
sesizarea şi formularea problemei, colectarea şi analiza informaţiilor
referitoare la aceasta, testarea diferitelor ipoteze rezolutive, consemnarea
observaţiilor,etc.
·
etapa de incubaţie – este o stare de aşteptare, aparent pasivă,când se revine inconştient
asupra problemei, după ce eforturile conştiente de rezolvare a acesteia au
eşuat.
·
etapa de iluminare – marchează
apariţia spontană a soluţiei aşteptate.Acest moment se bazează pe etapele
anterioare de acumulare a informaţiilor şi de căutare a soluţiei.Se mai numeşte
inspiraţie(în creaţia artistică) sau intuiţie (în creaţia ştiinţifică).Soluţia
poate surveni într-un moment de relaxare sau chiar în timpul
somnului.Iluminarea nu se produce întotdeauna sub această formă spectaculoasă,
ci adeseori are loc treptat,ajutându-l pe creator să progreseze puţin câte
puţin pâna la deplina rezolvare a problemei.
·
etapa de verificare – presupune testarea si materializarea ideii, a soluţiei într-un produs(problemă,teorie,aparat,operă literară sau
artistică).Este etapa când se elimină erorile, se revizuieşte creaţia, se fac
retuşuri.
Procesul creaţiei
este foarte dinamic.Etapele prezentate sunt relative.Astfel,la oameni de geniu
o intuiţie poate să devină punctul de plecare al întregului proces de
creaţie,în timp ce la alţi iluminarea apare în urma unei intense pregătiri.
Modalităţile de
realizare a unui produs nou sunt variate,purtând amprenta personalităţii
fiecărei persoane şi a condiţiilor concrete în care se desfăşoară actul de
creaţie.Astfel, creaţia poate urma si alte traiectorii(Radu,I.,1991) cum ar fi
descoperirea prin şansă sau perspicacitate a unor rezultate care nu au fost
căutate(cazul lui Fleming,care a descoperit penicilina observând mucegaiul de
pe mediul de cultură),metoda încercării şi a erorii,apariţia întâmplătoare a
unei asociaţii, utilizarea strategiilor euristice,etc.
În literatura
domeniului s-au identificat mai multe niveluri(tipuri) ale creaţiei:
·
creativitatea expresivă – se manifestă mai ales în desenele copiilor; nu apar preocupări legate de utilitate sau valoare.
·
creativitatea productivă – se referă la crearea de obiecte materiale sau ideale în condiţii
obisnuite; produsele pot să nu fie diferite de ale
celorlalţi oameni.
·
creativitatea inventivă – se
caracterizează prin invenţie şi descoperire; este proprie oamenilor care pot să
aducă perfecţionări,îmbunătăţiri unei lucrări.
·
creativitatea inovatoare – este specifică
unui număr mai mic de persoane(elite) şi presupune crearea unor opere
caracterizate prin originalitate şi valoare socială.
·
creativitatea emergentă – este proprie omului de geniu,care revoluţionează un domeniu sau a cărui
operă dănuie timp de secole.
Creativitatea
presupune interacţiunea specifică dintre factori cognitivi si noncognitivi ai
psihicului,care are drept rezultat generarea de idei şi produse caracterizate
prin noutate,originalitatea şi valoarea socială.Dintre factori cognitivi cu rol
semnificativ în dezvoltarea creativităţi se remarcă: inteligenţa,gândirea,
imaginaţia,memoria.
Inteligenţa, ca
aptitudine generală care contribuie la adaptarea individului în situaţii noi,
este o condiţie importantă pentru creativitate. Mult timp s-a crezut că exprimarea creativităţii depinde de un nivel deosebit de
ridicat al inteligenţei.Trebuie spus ,că relaţia dintre inteligenţă si
creativitate este liniară până la un punct(un coefficient de inteligenţă de aproximativ 120),dincolo de care un
coeficient de inteligenţă mai ridicat nu
garantează o creştere concomitentă a creativităţi.Un nivel ridicat de
inteligenţă poate coincide cu modeste posibilităţi creatoare.Prin urmare creativitatea
presupune un nivel de inteligenţă cel puţin mijlociu.
La rândul lor,aptitudinile
speciale(muzicale,tehnice,pedagogice,)facilitează efectuarea activităţii creatoare în domeniul
în care se manifestă.Aptitudinile speciale mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu,protejează obţinerea unor performanţe superioare şi
asigură suportul oeraţional pentru conduita creativă.De regulă, abordarea
creativă a oricărei activităţi profesionale sau sociale necesită îmbinarea de
aptitudini generale şi speciale.
J.P. Guilford,
care a elaborat modelul tridimensional al intelectului,pune la bază
creativităţii gândirea divergentă, definită ca abilitatea de a produce în mod
neuzual şi nenconvenţional soluţii inedite pentru rezolvarea unei anumite
probleme.Gândirea divergentă se distinge de gândirea convergentă, algoritmică,
care presupune utilizarea datelor problemei pentru a obţine răspunsul corect,
pe calea cea mai scurtă şi mai obişnuită.Gândirea divergentă reuneşte mai multe
caracteristici,cum ar fi :
·
fluiditatea –se referă la abilitatea de a genera cât mai multe răspunsuri la o problemă dată ,la capacitatea de a
efectua cu uşurinţă asociaţii noi şi
originale între
idei,imagini,situaţi,etc.;
·
flexibilitatea –vizează capacitatea de restructurare,de redirecţionare
promptă a cursului gândirii, dacă situaţia o cere ;
·
originalitatea –reprezintă
aptitudinea subiectului de a oferi
răspunsuri sau soluţii rare, neuzuale la problemele ridicate;
·
sensibilitatea –capacitatea de a
sesiza probleme.
În actul creaţiei
gândirea divergenta interacţionează cu imaginaţia, în special cu cea
creatoare,care presupune elaborarea de imagini şi proiecte noi. T. Creţu (1995) consideră ca rolul deosebit
de important al imaginaţiei în
creativitate decurge din trăsăturile ei centrale, si anume:imaginaţia
prelucrează un material cognitiv divers (imagini,idei,etc ) :valorifică toate
combinările care apar în sfera subconştientului şi inconştientului, amplificând
potenţialităţile creatoare;imaginaţia este susţinută de procesele afectiv-motiviţionale,
ceea ce asigură o implicare
deosebită a personalităţii, care
sporeşte originalitatea rezultatului.
O contribuţie
importantă la dezvoltarea creativităţii o are şi memoria, prin faptul că pune
la dispoziţia persoanei informaţiile întipărite şi păstrate în structurile
ei.Apariţia ideilor noi se bazează pe informaţiile acumulate în prealabil.
Volumul, ca şi varietatea informaţiilor sporesc posibilităţile de creaţie .
Capacităţile
intelectuale sunt condiţii necesare,dar nu şi suficiente pentru actul
creator.Există o serie de factori noncognitivi (motivaţionali, atitudinali sau
volitivi) implicaţi în declanşarea , direcţionarea , susăţinerea şi
finalizarea activităţii creatoare. Este vorba în primul rând de motivaţie, în special de cea intrinsecă.
Curiozitatea , pasiunea pentru cunoaştere, dorinţa de a descoperi ceva nou sunt
mobiluri energizante pentru actul creator .Comportamentul creator este susţinut
apoi de o serie de trăsături de
caracter, cum ar fi : încrederea în
forţele proprii ,curajul în asumarea riscurilor, perseverenţa în căutarea
soluţiilor, conştiinciozitatea. Dintre atitudinile favorabile creaţiei,
menţionăm:respingerea rutinei, a conformismului, a
stării de suficienţă, deschiderea spre nou, cutezanţa în adoptarea de noi scopuri,simţul
valorii, respectul faţă de originalitate, etc.
3.Metode şi tehnici de depistare a capacităţilor
creative la elevi
Exigenţele vieţii
contemporane şi nevoia de a face faţă problemelor complexe şi schimbărilor din
diferite sectoare de activitate au transformat problema creativităţii într-o
prioritate. Se apreciează că depistarea şi stimularea creativităţii la toate
vârstele, mai cu seamă la vârstele copilăriei şi adolescenţei,este un obiectiv
general al educaţiei (Macavei, E.,2001).
Manifestările
creative ale elevilor pot fi depistate în familie,grădiniţă,şcoală, etc. În
cele ce urmează ne vom referi la modalităţile pe care le are la îndemână şcoala
pentru indentificarea comportamentului creativ al elevilor.
Observaţia
realizată de profesori poate semnala preocupările elevilor, nivelul de
inteligenţă,curiozitatea epistemică, modul de a gândi şi acţiona în spirit
nonconformist, inovator.
Convorbirea cu
elevi permite obţinerea unor informaţii legate de motivaţia actului creator, de
intenţiile sau proiectele elevilor în această direcţie.
Dovezi concrete
ale actului creator se pot obţine prin analiza produselor activitaţii şcolare
şi extraşcolare ale elevilor. Se are în vedere cunoaşterea randamentului şcolar
al elevilor, cu precauţia că acesta nu reflectă fidel nivelul de creativitate
al acestora, mai ales în condiţiile în care se apreciează performanţa
reproducerii cunoştinţelor, şi nu atât originalitatea şi noutatea ideilor sau
produselor obţinute în urma unei activităţi de învaţare.Mari creatori (I.
Newton, Ch. Darwin, Gh. Ţiţeica şi alţii) au avut rezultate şcolare mediocre
sau chiar foarte slabe .În contextul predării-învăţării diferitelor discipline
de învăţamânt se pot însă identifica produse ale activităţii elevilor (creaţii
literare,artistice,plastice,tehnice.)care permit depistarea capacităţilor de
creaţie .De asemenea, importante sunt realizările elevilor la concursuri şi olimpiade şcolare, la cercurile
ştiinţifice ,tehnice sau artistice.
O altă metodă de
depistare a creativităţii o constituie
chestionarul, care presupune o suita de întrebări adresate elevilor
despre comportamentul creativ al lor sau
al colegilor .Analiza răspunsurilor scrise oferă indicii suplimentare despre
aptitudinile creatoare,despre nivelul de apreciere sau autoapreciere,despre
motivaţii, intenţii, etc.
Studiul de caz
este o metoda utilizată pentru analiza personalităţii creatoare,a genezei şi
evoluţiei actului creator.Se poate apela la interviuri, la studii genealogice,
la analiza mediului familial, şcolar sau professional al personalităţii luate
în studiu.
Testele reprezintă un instrument de identificare şi măsurare a
creativităţii, utilizat de către psihologi. Testele de creativitate estimează
factori intelectuali, cum ar fi: fluenţa ideilor, flexibilitatea gândiri, originalitatea, imaginaţia creatoare.
Probele sunt verbale şi nonverbale. După aplicarea testelor se calculează
scorurile pentru factorii vizaţi şi se interpretează prin raportare la un
etalon .
Apreciem că depistarea potenţialului
creativ al elevilor constitue o
primă etapă a procesului de educare a creativităţii. Pentru ca pontenţialul creativ al elevilor să se exprime în activitatea şcolară sau
extraşcolară este nevoie de un mediu favorabil în acest sens . M. Ionescu ( 2000) apreciază că şcoala reprezintă
principalul factor care poate contibui la verificarea creativităţii potenţiale
a elevilor, la stimularea înclinaţiilor lor
creative.
Pentru depistarea capacităţilor creative ale
elevilor este foarte important ca profesorii să cunoască trăsăturile
comportamentului creator,(care se referă la inteligenţa generală, aptitudini
speciale,gândire divergentă ,curiozitate
ştiinţifică, imaginaţie creatoare ,spirit de observaţie ,critic,
îndrăzneala , etc) şi să fie preocupaţi de acest aspect. Din această prespectivă
devine deosebit de importantă reconsiderarea activităţii de predare şi învaţare
prin prisma creativităţii, ceea ce înseamnă trecerea de la o predare rutinieră
la una creativă,de la o învăţare reproductivă la una productivă.
4. Predarea
creativă-învăţare creativă
Predarea creativă
şi respectiv, învăţarea creativă reprezintă atribute ale învăţământului
modern.Nu de puţine ori însă în şcolală se inhibă activităţile creatoare ale
elevilor prin cultivarea unui comportament stereotip. Elevii creativi sunt
adeseori percepuţi ca nedisciplinaţi, nonconformişti sau prea îndrăzneţi.
Pentru ca profesorii să poată educa elevii în spiritul creativităţii, este
necesar ca ei înşişi să fie creativi. M. Ionescu (2000) consideră că profesorul
îşi exprimă creativitatea la nivelul :proiectării, organizării şi conducerii
activităţilor instructiv- educative, desfăşurării procesului de evaluare a
randamentului şcolar al elevilor, reglării demersurilor didactice proprii pe
baza infomaţiilor obţinute prin feed-back, realizării de cercetări ştiinţifice
teoretice şi practic-aplicative în domeniul specialităţii sale şi în cel al
psihopedagogiei.
Creativitatea
profesorului şi atitudinea acestuia faţă de fenomenul creativ devin evidente în
activitatea de predare la clasă. Predarea, ca proces creativ presupune ca
profesorul să medieze între elev şi lumea care îl înconjoară şi nu să fie doar
sursa directă a furnizării de informaţie. Abordarea creativă a predării nu este
facilă, dar implică efecte formative incontestabile.
Cercetări recente
arată că localizarea creativităţii nu este în emisfera dreaptă, aşa cum s-a
considerat mult timp,ci depinde de ambele emisfere, mai bine zis de o cooperare
între acestea.În procesul creaţiei sunt implicate deopotrivă analiza şi
sinteza,cuvântul şi imaginea, cogniţia şi afectivitatea,planul concret şi cel
abstract(Roco , M.,2001).
Predarea creativă
pregăteşte şi încurajează învăţarea creativă.Predarea creativă vizează de
altfel un antrenament intelectual şi motivaţional-atitudinal al elevului în raport
cu conţinuturile abordate. Învăţarea creativă se defineşte prin faptul că
elevii sunt implicţti intelectual şi acţional în descoperirea cunoştinţelor,în
generarea noului pe baza a ceea ce au învăţat.
Învăţarea creativă
se bazează pe căutare activă, pe explorare,problematizare,polemizare pe punere
şi rezolvare de probleme în manieră originală. Pentru ca elevii să ajungă la
această formă superioară de învăţare, ei au nevoie de îndrumarea profesorului.
Din perspectiva
elevilor, principalele obstacole în calea unei învăţări creative sunt : teama de a nu greşi, de a nu se face de râs, timiditatea, graba de a
accepta prima idee, descurajarea,lipsa persecerenţei, pasivitatea, percepşia de
sine devalorizantă (de genul “Nu sunt o persoană creativă”),
intoleranţa faţă de ideile colegilor, conformismul, etc.
La întrebarea :”Cum se poate gândi şi învăţa creativ?”, P. Mureşan (1990) ne oferă câteva recomandări:
·
emiterea a cât mai multor idei noi şI originale,identificarea cât mai multor
relaţii,asocieri sau reprezentarea a cât mai multor sensuri(fluiditatea
gândirii);
·
înţelegerea şi regândirea
infomaţiilor de cât mai multe perspective;
·
renunţarea la vechile scheme,modele sau strategii
rezolutive şi experimentarea în pemanenţă a altora noi(flexibilitatea gândirii);
·
investigarea,
poblematizarea,experimentarea mintală a informaţiei prin punerea cât mai multor
întrebări asupra lucrurilor;
·
practicarea unei învăţări active, făcând ceva:
scoaterea ideilor principale dintr-un text,eleborarea de scheme,de grafice, de
referate,proiecte, aplicarea cunoştinţelor în practică, în rezolvarea de
exerciţii şi probleme,etc;
·
practicarea unei învăţări anticipative(anticiparea
cauzelor, efectelor,rezultatelor, consecinţelor,soluţiilor, evoluţiilor unui
fenomen;învăţarea pentru viaţă şi nu doar pentru a face faţă la lecţii, la teze
sau la examene).
Opusul învăţării
creative este învăţarea reproductivă(de minţinere), caracterizată prin
asimilarea de cunoştinţe sub presiunea lucrărilor de control, a tezelor,
examenelor,etc.Învăţarea reproductivă ne ajută să facem faţă scjimbărilor
previzibile, în timp ce învăţarea creativă dezvoltă capacitatea de a face faţă
situaţiilor noi,imprevizibile.
Astăzi în şcoli se
pune tot mai mult problema predării şi învăţării creative.Având în vedere că
valoarea oricărui model sau tip al predării şi învăţării este validată şi
probată prin superioritatea rezultatelor produse,se impune şi reconsiderarea
evaluări din această perspectivă.Aceasta înseamnă o orientare a actului
evaluative spre determinarea şi încurajarea potenţialului creative al
elevilor.Diversificarea medotelor de evaluare,încurajarea autoevaluării şi
interevaluării, accentuarea caracterului formative al evaluării sunt câteva
măsuri pe care le suportă activitatea de evaluare din perspective pedagogiei creativităţii.
5. Modalităţi de stimulare
a conduitei creative la elevi
Prezenţa
potenţialului creativ nu asigură şi manifestarea actului de creaţie. Pentru ca
acesta să se producă sunt necesare modalităţi adecvate de stimulare a
potenţialului creativ din partea mediului. Putem considera că fiecare elev
posedă un potenţial creativ, susceptibil de a fi dezvoltat. În cele ce urmează
prezentăm câteva modalităţi de exersare şi stimulare a conduitei creative la
elevi.
Brainstorming-ul este o metodă de
stimulare a creativităţi în grup. Etimologic, termenul provine din limba
engleză (“brain”=creier şi “storm”=furtună). În traducere liberă ar
însemna furtună în creier sau asalt de idei. Esenţa acestei metode constă în
separarea intenţionată a actului imaginaţiei de faza gândirii raţionale
,critice. Astfel, evaluarea ideilor produse în urma unui efort imaginative este
una amânată. Metoda a fost creată de A. Osborn, în 1953 şi porneşte de la două
principii fundamentale, şi anume:orice individ este capabil să producă idei şi
cantitatea generează calitatea. Regurile brainstorming-ului sunt următoarele :
·
Daţi frâu liber imaginaţiei- se încurajează exprimarea liberă a gândirii şi
imaginaţiei, astfel încât sunt acceptate chiar şi cele mai extravagante idei;
·
Nu criticaţi ideile
celorlalţi –nimeni nu are voie să facă observaţii
negative,să critice, să conteste ideile exprimate;
·
Produceţi cât mai multe
idei – cu cât sunt mai multe idei, cu atât sun mai multe
şansele de a găsi idei originale cresc;
·
Preluaţi ideile
celorlalţi şi amelioraţi-le – găsirea unor
soluţii ingenioase presupune de multe ori corelarea unor elemente iniţial
disparate.
Organizarea unei
şedinţe de brainstorming presupune mai multe etape:
·
alcătuirea grupului – din personae capabile să-şi
exprime ideile cu privire la o temă în legătură cu care se caută o soluţie; se
recomandă ca între membrii grupului să nu existe antipatii sau raporturi de
subordonare;
·
organizarea şedinţei –presupune formularea clară a problemei care va fi
dezbătută,anunţarea participanţilor în legătură cu data,tema,locul
şedinţei,desemnarea unui conducător al şedinţei şi al unui secretar, care va
consemna ideile exprimate de către participanţi, aşezarea participanţilor în
cerc;
·
desfăşurarea şedinţei propriu-zisă – debutează cu
precizarea de către conducătorul şedinţei
a problemei sau a temei discutate,, cu reamintirea celor patru reguli,şi
cu inventarierea modurilor cunoscute în care a mai fost soluţionată
problema,pentru a nu se face consum inutil de energie; urmează procesul de
emitere a ideilor participanţilor şi de înregistrare a acestora de către
secretar(acesta notează ideile şi nu numele celor care le-au emis);şedinţa
poate dura între 30-90 minute;
·
evaluarea ideilor – se face de către un grup sau un
comitet de evaluare, care inventariază a doua zi sau în zilele următoare ideile
exprimate,le apreciază,le selectează pe cele care sunt utile; se întocmeste o
listă a ideilor acceptate, urmând ca acestea să fie implementate,utilizate în
scopul rezolvării problemei.
Pentru reuşita
unei şedinţe de brainstorming foarte important este conducătorul acesteia, care
alege participanţii, conduce discuţiile, Încurajează participarea tuturor,
scoate grupul din impas, reorienteză discuţiile spre scopul propus, organizează
comitetul de evaluare şi informează grupul de creaţie despre modul în care au
fost valorificate ideile propuse(Stoica, A., 1983).Brainstorming-ul se poate
folosi şi în varianta individuală. Prin metoda brainstorming-ului se pot aborda din cele mai diverse domenii. În şcoală această metodă
se poate utiliza în predarea disciplinelor de învătământ, în cadrul orelor de
dirigenţie, de consiliere şi orientare.
Sinectica este o metodă
concurentă brainsorming-ului, impusă în practica dezbaterilor de W. Gordon.
Etimologic, sinectica provine din grecescul “syneticos”, care înseamnă reunirea
unor elemente fără legătură între ele. Se porneşte de la o problemă, pentru a cărei rezolvare se întruneşte un
grup de lucru(5-7)membri. O şedinţă de sinectică presupune mai multe
etape:
·
prezentarea problemei de către conducătorul şedinţei;
·
grupul transpune problema într-o formă accesibilă,
operaţională (transpunerea necunoscutului în familiar);
·
îndepărtarea aparentă de prblemă, pentru a arunca
asupra ei o privire cu totul inedită şi eliberatş de prejudecăţi (transformarea
familiarului în necunoscut);
·
revenirea la problema
iniţială şi exprimarea soluţiei.
Conştienţi fiind
de faptul că nu putem vorbi de un model al predării creative, ci mai degrabă de
multiplicitatea acestora,oferim câteva direcţii şi sugestii metodologice care
trebuie avute în vedere atunci când predarea se realizează din perspectiva
educării creativitaţii la elevi:
·
promovarea unor relaţii de colaborare cu elevii şi asigurarea unui climat permisiv,destins, favorabil
unei bune conlucrări;
·
promovarea unui învăţământ
euristic, prin recurgerea la metode ca:problematizarea,învăţarea
prin descoperire şi prin cercetare,etc.;
·
manifestarea ineresului faţă de ideile şi
activităţile elevilor;
·
acceptarea şi încurajarea diversităţii de idei;
·
menţinerea unui dialog autentic cu elevii,prin
utilizarea întrebărilor de tipul:”De ce....?”,”Dar dacă….?”,”Ce relaţii sunt între…?” şi prin încurajarea elevilor
în a pune întrebări, în a căuta şi pune probleme,în a dialoga între ei;
·
crearea ocaziilor pentru activităţi creative individuale
sau de grup(de exemplu,la matematică,elevii pot imagina probleme cu mai multe
soluţii, la geografie se pot practica călătoriile pe hartă, la literatură
elevii pot continua o operă literară,pot compune poezii sau elabora
eseuri,compuneri,etc);
·
aprecierea favorabilă a
eforturilor şi acţiunilorcreative ale elevilor;
·
provocarea elevilor la căutare,investigare,prin
paradoxuri aparente,sarcini de lucru inedite,incitante,neconvenţionale,etc.;
·
încurajarea gândirii divergente şi a activităţii
independente;
·
stimularea curiozităţii,a spiritului de observaţie
al elevilor;
·
cultivarea curajului de a încerca, a perseverenţei;
Principalele
obstacole care stau în calea unei predări creative sunt: lacune în pregătirea
de specialitate şi psihopedagogică a profesorului,conformismul, rutina,
rigiditatea metodologică, critica prematură a ideilor,autoritarismul,impunerea
propriilor puncte de vedere,promovarea exagerată a competiţiei,preocuparea
excesivă pentru evaluarea elevilor,absenţa condiţiilor materiale din şcoală,accentul
pus în şcoală pe reproducerea informaţiei,supraîncărcarea şcolară,manuale
dense,etc;
Torrance (1965)
oferă câteva principii privind modul în care se pot încuraja comportamentele
creative ale elevilor în clase. Iată care sunt acestea:
·
respectarea întrebărilor neuzuale ale elevilor
–elevii au nevoie să fie învăţaţi să pună întrebări,să le întoarcă pe toate
feţele,să-şi asume rolul de investigatori;întrebările elevilor nu trebuie
percepute ca o ameninţare la adresa profesorului, ci ca un aspect firesc şi dezirabil
al activităţii didactice;
·
respectarea imaginaţiei şi ideilor inedite
–utilizarea ideilor elevilor în clasă creşte entuziasmul şi interesul acestora,
stimulează efortul;
·
sublinierea valorii
ideilor emise de elevi – aceştia pot fi încurajaţi să îşi
noteze ideile proprii, ţinând anumite jurnale sau caiete de notiţe, să le
comunice colegilor , multiplicându-le şi distribuindu-le clasei;
·
oferirea oportunităţilor de exprimare în absenţa unor evaluări
immediate – evaluarea este adeseori percepută ca o ameninţare, fapt care induce o
atitudine defensivă şi inhibă creativitatea.
Predarea este eficientă şi creativă atunci când dă
fiecărui elev posibilitatea de a fi intelligent,creative.Aceasta înseamnă că în
modul de organizare şi de transmitere a informaţiilor este necesar să se ţină
seama de stilurile de învăţare ale elevilor şi de preferinţele lor
cerebrale.Cercetările au revelat faptul că elevii învaţă în moduri diferite.
După Linksman (1999) există patru stiluri de învăţat principale:vizual, auditiv, tactil şi kinestezic.Astfel:
·
elevii vizuali – învaţă văzând
materiale tipărite sau grafice,privind în jurul lor, urmărind demonstraţii; au o memorie bună a textelor scrise sau a desenelor;
·
elevii auditivi – învaţă cel mai
bine prin ascultare şi conversaţie, vorbind,citind sau procesând gândurile cu
glas tare; au memorie bună pentru dialog,muzică;
·
elevii tactili – învaţă cel mai
bine prin atingerea obiectelor, prin perceperea senzorială a materiei, prin
percepţii fizice sau emoţionale;au memorie bună
pentru evenimente legate de sentimente şi senzaţii fizice;
·
elevii kinestezici – învaţă cel mai
bine implicându-se activ în
procesul de învăţare prin simulare, transpunere în rolurile
altora,experimentale,explorare şi participare la activităţi din viaţa reală; au memorie bună pentru acţiuni şi mişcări.
Unii elevi pentru a învăţa folosesc două,trei sau
chiar toate cele patru stiluri. Stilurile de învăţat reprezintă o combinaţie
între predispoziţiile naturale şi deprinderile dobândite. Fiecărei categorii de
stil de învăţat îi aparţin atât femei cât şi bărbaţilor.
După ce folosim un anumit stil de învăţat pentru a
prelua informaţiile, creierul le procesează şi le stochează într-una din emisferele
cerebrale,fie în cea stângă, fie în cea dreaptă. Deşi toţi oamenii folosesc ambele
emisfere cerebrale, mulţi procesează şi stochează informaţiile folosind
preponderent una dintre emisfere,dezvoltând o preferinţă emisferică cerebrală.
Atunci când
elevilor li se predă într-un care nu corespunde preferinţei emisferice
cerebrale proprii, e posibil ca ei să aibă nevoie de mai mult timp pentru a
învăţa şi chiar să aibă dificultăţi în învăţare. Preferinţa emisferică
cerebrală nu constituie o opţiune conştientă, dar creştem şi evoluămutilizân
preponderent una dintre emisfere. Nici una dintre emisfere nu este superioară
celeilalte. Acestea pur şi simplu, execută misiuni diferite,importante pentru
viaţă. Una dintre diferenţele de procesare a datelor constă înfaptul că
emisfera cerebrală stângă procesează simboluri, sub forma literelor,cifrelor,cuvintelor
şi ideilor abstracte, pe când emisfera dreaptă procesează informaţia
senzorială, percepută prin intermediul simţurilor, fără cuvinte.
Emisfera stângă le
permite oamenilor să deţină darul vorbirii. În absenţa ei, n-am fi capabili să
vorbim despre experienţele noastre ori să le comunicăm altora. Emisfera
cerebrală stângă realizează stocarea informaţei secvenţial,pas-cu-pas. Ea
absoarbe informaţiile în ordine liniară, succesiv, câte una pe rând. Preferinţa
pentru emisfera stângă înseamnă înclinaţia pentru detalii, gust pentru
dicţionare,vocabulary, cuvinte, prezentarea logică a faptelor,relaţii de la
cauză la effect, abordare raţională.
Emisfera dreaptă
procesează informaţiile fără limbaj. Ea percepe senzaţiile vizuale, auditive,
gustative,olfactive,tactile, de mişcare,muzica,sunetele voci omenesti,pe cele
din natură. Emisfera cerebrală dreaptă stochează
informaţiile global,simultan;ea vede tabloul general dintr-o dată. Întâmpină dificultăţi în receptarea
informaţiilor pas cu pas,dacă nu capătă vederea de ansamblu. Preferinţa pentru
emisfera dreaptă înseamnă gândire fără limbaj,abordare intuitivă,asociaţii de
idei,sinteze, abordare globală a informaţiei, analogii,structuri,
scheme,figuri.
R. Linksman (1999)
propune conceptul de supralegătură , ca o combinaţie între preferinţa pentru un
stil de învăţat şi preferinţa emisferică cerebrală. Există opt supralegături
pentru învăţare: vizual emisferă stângă, vizual emisferă dreaptă, auditiv
emisferă stângă, auditiv emisferă draptă, tactil emisferă stângă, tactil
emisferă dreaptă, kinestezic emisferă stângă, kinestezic emisferă dreaptă.
Autoarea citată susţine că atunci când învăţarea se produce prin intermediul
supralegăturii personale, aceasta decurge în mod firesc,fără eforturi
deosebite. Când însă procesul de învăţare se desfăşoară prin intermediul unei
legături de învăţat care nu le este la îndemână, un efort suplimentar devine
necesar.
Metoda
proiectelor (project method)
Fundamentată
pe principiul potrivit căruia "viaţa este o acţiune şi nu o muncă la comandă
şi că şcoala, făcând parte din viaţă, trebuie să-i adopte
caracteristicile" metoda proiectelor a fost iniţiată de Y. Dewey şi
popularizată de W. Kilpatrick.[1] A fost aplicată
mai ales în SUA, începând din deceniul al II-lea al secolului al XX-lea deoarece
a corespuns cerinţelor educaţiei pragmatice americane centrată pe omul practic,
de acţiune, cu independenţă în gândire. A fost deci inspirată din principiul
învăţării prin acţiune practică, ca finalitate reală (learning by doing) şi în
concepţia pedagogiei ultimelor decenii îmbină cunoştintele teoretice cu
acţiunea practică. Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea elevii învăţau
doar să rezolve probleme autentice din lumea reală sub forma proiectelor
specifice ştiinţei şi tehnicii fără pregătire teoretică, în prezent elevii
primesc sau îşi aleg o temă de cercetare pe care o realizează sub diferite
forme de studii, de investigaţie şi de activitate practică, individual sau prin
efort colectiv, în echipă.
Proiectul
se deosebeşte de studiul de caz prin faptul că reprezintă în acelaşi timp şi
acţiuni de cercetare şi acţiune practică subordonate unor sarcini concrete de
instruire şi de educaţie. Elevul reuşeşte prin proiect să înveţe motivat
ştiinţa (atât ca proces cât şi sub aspectul conţinutului) raportându-se direct
la activitatea practică. Proiectul se caracterizează
astfel:
- este subordonat
realizării unei sarcini concrete, aleasă din proprie iniţiativă sau sugerată de
către profesor;
- în cazul desfăşurării
de către echipă, sarcinile se stabilesc împreună cu toţi membrii grupului după
o confruntare a părerilor şi punctelor de vedere;
- elevii sunt antrenaţi
într-o situaţie autentică, reală, de viaţă, de practică;
- se exprimă printr-o
întrebare sau o problemă interesantă şi complexă care incită la căutare,
reflecţie, găsire de răspunsuri în raport cu posibilităţile elevilor;
- realizarea trebuie să
fie efectivă şi totală într-un timp determinat;
- se urmăreşte
evaluarea atât a cunoştinţelor cât şi a trăsăturilor afectiv-atitudinale
(autonomie, perseverenţă, responsabilitate, cooperare, etc.);
- ca finalitate,
efortul se materializează în scris (lucrare prezentată la sfârşit de an şcolar
sau la examenul de absolvire, ori comunicată în cadrul unui cerc, al unor
simpozioane, sesiuni de comunicare sau sub formă practică: construirea unui
aparat, dispozitiv, machete, obiecte diverse, material didactic, creaţii
plastice, etc., expuse într-o expoziţie sau în cadrul unor concursuri (nu
obligatoriu);
- este o acţiune care
inglobează informaţii, comportamente, trăiri şi atitudini, de aceea metoda
proiectelor are un dublu caracter: globalitate şi interdisciplinaritate;
Din punct de vedere
metodologic, această metodă trebuie combinată cu alte metode.
- realizarea presupune
documentare, vizite la faţa locului, emitere de ipoteze, activităţi practice de
laborator sau / şi de atelier, activităţi de teren, găsire de soluţii şi
verificarea lor, stabilire de condiţii etc.;
- este o variantă a
" metodologiei învăţării prin descoperire";
- permite testarea
capacităţilor intelectuale şi a aptitudinilor creatoare ale elevilor, a
energiei şi forţei lor de voinţă, inclusiv a unor însuşiri socio-morale (spirit
de cooperare, de echipă, onestitate, etc).
În funcţie de natura activităţii, de gradul de
complexitate a temei, de vârsta şcolară, de scopul urmărit, proiectele au fost
clasificate astfel:
- proiecte de
investigaţie-acţiune: anchete, culegeri de folclor, studii asupra deviaţiei
cuvintelor locale de la forma literară, studii privind istoricul şcolii,
dezvoltarea unei unităţi economice, unei instituţii socio-culturale sub formă
de mici monografii, rezolvarea unor probleme sociale şi civice din şcoală sau
comunitate;
- proiecte de acţiune
ecologică: de protecţie a mediului natural, a bogăţiilor naturale, de luptă
împotriva poluării, de înfrumuseţare a cartierului, a localităţilor.
- proiecte de
activitate manuală, ca realizarea unor activităţi practice de grădinărit,
creşteri de animale, etc.;
- proiecte de tip
constructiv, ca activitate productivă de confecţionare a unor materiale
didactice, de construcţie a unor modele, machete, aparate, dispozitive tehnice,
etc, care vin să completeze dotarea cabinetelor şi laboratoarele şcolare sau
organizarea unor muzee şcolare / expoziţii / simpozioane / concursuri;
- proiecte de tip probleme:
elevii sunt confruntaţi cu o problemă pe care încearcă să o rezolve
(discriminări, intoleranţă, violenţă, etc);
- proiecte de tip
învăţare: cu scopul îmbunătăţirii procesului educativ, a accesibilităţii
acestuia (folosirea calculatorului, a unor tehnici noi de învăţare, etc.);
- proiecte de absolvire
care însumează activitatea pe parcursul unui ciclu şcolar, a unui an şcolar sau
a unei unităţi de învăţare;
- proiecte-contract sau
proiecte-comandate în unităţile şcolare cu un profil specializat, în vedera
responsabilizării elevilor, ca viitori angajaţi dar şi a contractanţilor ca
manageri sau beneficiari.
În mod practic realizarea unui proiect se desfăşoară în
mai multe etape şi anume:
- alegerea proiectului
(temei);
- planificarea etapelor
de acţiune;
- realizarea
propriu-zisă a etapelor de lucru;
- aprecierea
activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor (în raport cu obiectivele
cognitive, afectiv-atitudinale şi acţionale atinse) şi a modului de participare
a grupului.
În desfăşurarea propriu-zisă a proiectului s-a constatat
că cel mai dificil este stabilirea unei strategii de elaborare în determinarea
temelor şi în identificarea (delimitarea) subiectelor care urmează să fixeze
cadrul de conţinut al proiectelor, în deplină concordanţă cu nevoile reale de
pregătire ale elevilor. Metoda proiectelor se poate aplica începând cu
învăţământul primar, elevii fiind solicitaţi să efectueze mici studii sau să
îndeplinească sarcini mici de acţiune practică; în ciclul gimnazial subiectele
de proiect vor fi mai complete în vederea rezolvării unor probleme specifice,
pe termen scurt iar în anii liceului şi mai ales în cei ai studenţiei se va
aborda maxima complexitate.
Indiferent de mediul şcolar în care se va desfăşura
proiectul profesorul trebuie să insiste ca efortul principal să fie al
elevilor, stimulându-l prin încurajarea iniţiativei şi a independenţei în
organizarea activităţii, în alegerea metodelor şi a tehnicilor de lucru, în
stabilirea mijloacelor materiale şi tehnice necesare. În acest context,
profesorul va avea rolul de animator, de consultant sau de far de avertizare şi
sancţionare a rezultatelor parţiale şi finale dar şi de a-i face pe elevi să se
simtă răspunzători şi stăpîni pe ei înşişi, capabili de a-şi urmări
îndeplinirea sarcinilor individuale, de a se autocontrola. Profesorul poate
întocmi un plan în scris care să cuprindă întrebări, probleme, indicaţii,
sarcini de lucru (cunoaştere şi acţiuni), de organizare, etapizare, după ce a
discutat proiectul cu elevii şi a analizat în grup mjloacele de realizare a
acestuia. Pe parcursul desfăşurării proiectului este necesară comunicarea
continuă, profesorul trebuie să vegheze ca elevii să depăşească dificultăţile
care ar pune în pericol coerenţa şi finalizarea acestuia. Cooperând cu elevii,
profesorul va facilita analiza critică a punctelor de vedere şi va determina
modul în care se va încheia acrivitatea. Atingerea obiectivelor propuse prin
proiect depinde deci de planificarea amănunţită a acestuia, de comunicare şi de
o corectă analiză a mediului de îndeplinire a proiectului.
Învăţarea
prin proiect prezintă deci o multitudine
de avantaje. Astfel:
- asigură rolul activ şi principal
atât pentru individ cât şi pentru echipă pentru că cei implicaţi îşi vor
imagina şi construi mintal iar apoi vor căuta să transpună, căutându-şi
mijloacele şi resursele, într-un produs / o creaţie;
- prezintă o sursă puternică de
motivaţie, receptivitatea elevilor fiind mare datorită specificului vârstei:
înclinaţie spre visare, plăsmuire de proiecte, dorinţa de afirmare,
conştientizarea utilităţii propriilor creaţii;
- întăreşte încrederea elevilor în
capacitatea lor de a lucra independent, de a alege, de a crea o situaţie
problematică, de a emite ipoteze aupra cauzelor şi relaţiilor în curs de investigaţie;
- pune în valoare capacităţile
creative, stimulându-le în acelaşi timp;
- cultivă gândirea proiectivă şi
acţiunea bazată pe prevedere şi calcul, elevii învăţând să examineze şi să
mediteze, să formuleze idei şi să exprime diferite puncte de vedere, să
verifice ipotezele şi pronosticurile aupra rezultatelor posibile, adică deprind
strategia cercetării;
- cultivă capacităţi precum:
planificarea succesiunii şi întinderii acţiunilor, a sarcinilor de lucru,
organizarea şi fixarea unor perioade de timp rezobabile pentru îndeplinirea
acestora, descoperirea mijloacelor cele mai adecvate de prezentare a
rezultatelor, concluziilor, soluţiilor la care s-a ajuns, capacităţi atât de
mult solicitate în societatea contemporană;
- familiarizează elevii cu o anumită
disciplină a muncii, cu relaţiile specifice muncii în echipă dar şi cu
relaţiile inter-umane generale caracteristice unei societăţi libere;
- permite relaxarea
relaţiilor profesor -elevi prin cunoaşterea reciprocă elevi profesor a
personalităţii acestora;
- facilitează acţiuni şi
atitudini din partea profesorului pentru dezvoltarea, modelarea personalităţii
elevilor implcaţi;
- este o metodă excelentă de testare a capacităţilor
intelectuale şi creative ale elevilor dar şi de prognosticare, dezvăluind
aptitudini ştiinţifice, tehnice, organizatorice, manageriale;
- este o metodă utilă în orientarea
profesională şi de carieră pentru elevi.
Elena Joiţa propune câteva procedee de activizare şi
situaţii posibile de aplicare a metodei proiectelor. Privind strict metodele şi tehnicile de creativitate, autoarea consideră
că acestea pot fi optimizate prin:
-
alternarea formelor de organizare centrate pe elev pornind, de la studii
individuale care au demonstrat ritmuri diferenţiate de iniţiere, de dezvoltare,
de aprofundare;
-
iniţierea progresivă a următoarelor procedee: găsirea tuturor aspectelor
posibile, selecţionarea problemelor, selecţionarea surselor, fixarea datelor
utile, alcătuirea de liste de atribute sau sarcini, analiza morfologică,
analiza după criterii, imaginarea tuturor ideilor posibile, notarea imediată a
ideilor, imaginarea mijloacelor necesare, evaluarea consecinţelor, găsirea
utilizărilor variate, căutarea analogiilor, căutarea altor întrebuinţări,
efectuarea de modificări variate, multiplicarea, diminuarea, substituirea
totală sau parţială, rearanjarea obiectelor, combinarea variată, schematizarea,
tipizarea, interpretarea nouă, analiza erorilor, imaginarea unor situaţii,
rezolvarea variată, compunerea liberă;
-
folosirea unor procedee ca: analiza combinatorie, concasarea, jocuri de
creaţie, suprapunerea, asocierea, corelaţii interdisciplinare, reducerea
obstacolelor, redefinirea, liste de idei sau de control, descrierea
problemei din diverse unghiuri de
vedere, inventarea de scenarii sau poveşti, căutarea celui mai adecvat titlu,
căutarea unor însuşiri comune, jocuri de rol, meditaţia, includerea de
restricţii de învins, pe baza unor cuvinte-stimul, alcătuirea de tabele
asociative, matricea de descoperire, matricea de decizie, proiectul de acţiune
în variante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu